De curand m-a sunat o veche prietena, dupa ce nu mai vorbisem de ceva vreme si mi-a spus ca a trecut prin momente foarte dificile: mama si bunica ei au murit la o zi distanta una de cealalta. Imediat dupa evenimentele tragice a traversat o perioada de negare, urmand ca apoi sa intre intr-o depresie care nu o lasa sa doarma noaptea si ii dadea puternice stari de tristete si regret. Cei din jur i-au spus sa fie mai puternica si sa nu mai planga.
Acesta fost triggerul in urma caruia m-am gandit sa scriu despre cum este perceput faptul ca ne traim si exprimam emotiile si care ar fi efectele daca nu am face asta.
Este oare o dovada de slabiciune sa traim o etapa fireasca in fata pierderii unor persone iubite? Sau atunci cand ne simtim respinsi, tristi sau abandonati in contexte cu un impact emotional mare? Sutem mai puternici daca ingropam ce simtim si ne mascam emotiile? Sau este fix pe dos? Inseamna ca suntem autentici si ca ne asumam ce simtim iar acesta este un atribut al puterii. Eu as paria pe ultima varianta si imi ofer si motivele mai departe.
Poate multi dintre voi ati auzit de conceptul somatizare. Aceasta se intampla atunci cand nu ne dam voie sa acceptam realitatile din viata noastra si sa traim emotiile asociate cu ele. Este semnalul de alarma pe care il da corpul ca ceva nu este in regula si e nevoie sa ne intoarcem la noi si sa ridicam obstacolele care nu ne dau voie sa simtim autentic. In acest fel, apare acel gen de simptom caruia medicii nu ii gasesc o explicatie fiziologica si ne spun ca este mai degraba “o problema pe fond psihic”, spre exemplu: dureri de cap constante in perioade cu stres accentuat, diverse tipuri de alergii atunci cand respingem inconstient situatii din viata noastra, probleme de stomac ce nu ne lasa sa iesim din casa ca urmare a unei fobii sociale, sau… mult mai grav decat atat, cancere sau boli autoimune dupa ani de zile in care nu am reusit sa punem limite sanatoase, sa spunem “nu” atunci cand a fost nevoie si ne-am dizolvat personalitatea pentru a fi in serviciul celorlalti, negandu-ne parti din noi. In acest sens, recomand cu tarie cartea lui Gabor Mate “Cand corpul spune nu” care este o lectura dureroasa dar care ne prezinta realitatea dura a somatizarilor.
Din nou, probabil ca lucrurile pornesc mai de demult, dintr-o copilarie in care nu am fost lasati sa ne exprimam emotiile si a trebuit sa ne inghitim lacrimile ca sa fim “copii buni”, sa nu ne simtim respinsi sau sa nu fim certati de parinti. Sau poate pur si simplu mediul in care am crescut a fost unul mai “rece” in care emotiile nu aveau neaparat loc.
Alte situatii in care apare somatizarea sunt cele cand realitatea psihologica este atat de dureroasa incat creierul nostru dezvolta mecanisme de aparare in fata durerii emotionale si o transfera in plan fizic, prin diverse manifestari (de exemplu: mancatul compulsiv ca mecanism de alinare, ingrasatul ca o forma de distantare fata de ceilalti). Reprimarea emotiilor inhiba functionarea normala a organismului si il slabeste in lupta impotriva bolilor.
Nu este vorba, insa, doar de confruntarea cu emotiile negative, ci si cu unele cat se poate de frumoase, dar cu care nu suntem obisnuiti. Aici ma refer de exemplu la iubire si strategiile de evitare despre care am vorbit in articolul anterior https://ancastefan.ro/cum-ne-afecteaza-tipul-de-atasament-relatiile-cu-ceilalti/
In contextul in care intelegem efectele devastatoare ale somatizarilor, haideti sa fim mai atenti la ce simtim! Sa ne exprimam si sa ne “consumam” emotiile chiar si atunci cand putem parea vulnerabili in fata celorlalti, dar suntem corecti si autentici fata de noi. Ne asumam ce traim si in felul acesta cu siguranta ne vom simti mai puternici, in ciuda faptului ca poate unele persoane ne vor percepe ca fiind slabi. Insa este nevoie de curaj sa te lasi sa fii vulnerabil si aceasta nu poate fi decat o dovada de forta interioara. Brene Brown isi numeste una dintre cartile pe aceasta tema chiar asa: “Curajul de a fi vulnerabil”.
Sa ne crestem copiii incuranjand exprimarea emotiilor si validarea lor. Nu suntem parinti mai buni daca copilul nostru plange mai rar sau este mai putin furios, la fel cum nu suntem prieteni, iubiti sau membri de familie mai buni daca incercam sa-i “scoatem” pe ceilalti din durere si ii fortam sa se simta mai bine atunci cand inca nu si-au consumat trairile si nu sunt pregatiti pentru pasul urmator.
Cum sa abordam? Iata 3 puncte de considerat:
- Recunoaste si accepta ca esti intr-o situatie dificila. Daca mintea refuza, asculta-ti corpul. Somnul deficitar, lipsa poftei de mancare sau dimpotriva, un apetit exagerat, dureri neobisnuite, disconfort fizic – toate acestea, dar si altele, pot fi un semnal de alarma ca lucurile nu sunt bine pentru tine. Desigur, primul pas este vizita la un medic, insa dupa ce acest pas este bifat si se exclud cauzele fiziologice, este momentul sa fii sincer(a) cu tine si sa recunosti ca nu iti este bine.
- Identifica emotiile pe care le simti – aceasta este probabil cea mai dificila parte, mai ales atunci ca nu avem acest exercitiu. Sa iti dai seama ce simti cu adevarat, fara filtre, fara judecata, reprezinta primul pas pentru a te elibera in timp de o emotie ce te tine captiv(a) si “sapa” pe interior.
- Gaseste un spatiu securizant in care sa-ti poti exprima emotia: un prieten in fata caruia sa te exprimi, un membru al familiei, un terapeut sau chiar tu fata de tine printr-un jurnal in care sa-ti descarci trairile.
Haideti sa vedem ce inseamna sa ne depasim frica de a simti!
Tema de reflectie: Pentru tine ce inseamna sa fii puternic(a)?😊
Resurse pe care le consider utile pe tema articolului:
- Carti: Gabor Mate – “When the body says no”; Brene Brown – “Curajul de a fi vulnerabil”
- Filme documentare: “Heal” , “The Wisdom of Trauma”